a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr o limba moarta
Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.
Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.
Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.
Când mi-am întors spre tine chipul
zăzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbătând eternul
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Polenul cade peste noi,
în preajmã galbene troiene
alcãtuieste'n aur fin.
Pe umeri cade-ne si'n gene.
Ne cade'n gurã când vorbim,
si'n ochi, când nu gãsim cuvântul.
Pe buzele ei calde mi se naste sufletul.
PAN CÃTRE NIMFÃ
Cu strai de broascã'n pãr rãsai din papurã,
o undã
vrea sã te cuprindã si nisipuri prind sã fiarbã.
Ca dintr'o nevãzutã amforã rotundã
îti versi mlãdie trupul gol în iarbã.
Si vâna de la tâmple îmi zvâcneste
ca gusa unei lenese sopârle
ce se prãjeste'n soare,
miscarea ta mi-adie murmur de izvoare.
Ca pânea caldã eu te-as frânge,
miscarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.
Nisipuri prind sã fiarbã.
Nebun,
ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,
ca sã-ti topesc zãpada umerilor goi,
si ca sã-ti sorb, flãmând sã-ti mistui
puterea, sângele, mândria, primãvara, totul.
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.
Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.
Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun...
